Casa muzeu a lui Kéri Gáspár din Galoşpetreu, Bihor

Infiintat in 2002, in satul Galoşpetreu, situat la aproximativ 15 km de Săcueni şi 55 km nord de Oradea.

„În momentele de transformări majore, afirmă K Verdery, referindu-se cu precădere la schimbările produse odată cu căderea comunismului, oamenii descoperă că noi forme de acţiune sunt mai productive decât cele cu care erau obişnuiţi, sau că forme vechi sunt relevante într-o variantă nouă, sau că idealurile la care puteau doar aspira sunt acum realizabile (K Verdery, Viaţa politică a trupurilor moarte, Buc., Vremea: 66-67). Aceste momente de cumpănă determină o „reconfigurare a lumilor semnificate”, proces colectiv şi individual determinat de activitatea mai intensă a viitoarelor elite (K Verdery, Op. Cit., p. 67).
Problematica patrimoniului intră fără îndoială în acest proces de reconfigurare culturală de după 1989, accelerat şi mai mult, dacă ne gândim la societatea românească, o dată cu intrarea în UE, ca urmare a miscărilor circulatorii de populaţie, de mărfuri şi de capital. Promovarea la nivel global a drepturilor individuale şi colective se referă, printre altele, şi la dreptul la o memorie particulară, manifestat de foarte multe ori ca o datorie a memoriei; o datorie mai ales pentru valorile apropriate de la părinţi, bunici, de la cei mai apropiaţi dintre semeni. Se poate vorbi astăzi de o schimbare de percepţie asupra legăturii dintre prezent şi trecut, dintre predecesori şi contemporani, care nu înseamnă, în schimb, o abandonare pur şi simplu a valorilor naţionale în favoarea celor locale, ci mai curând o „domesticare” a naţionalului, o interpretare particulară a evenimentelor, o selecţie a lor din perspectiva relaţiilor de proximitate. Este ceea am observat în cadrul unei scurte cercetări de teren, efectuată în aprilie 2008, în cadrul proiectului Identitate locală. Muzee săteşti din România.
Într-un sat din ţară ca oricare altul şi totuşi diferit, un intelectual pasionat de etnografie şi istorie hotărăşte să-şi înfiinţeze propriul muzeu. Astfel, apărea în 2002, la Galoşpetreu, Jud. Bihor, primul şi unicul, până în acest moment, muzeu particular de pe Valea Ierului. Kéri Gáspár, personajul aventurii noastre, este de profesie medic stomatolog, fost consilier municipal în oraşul Săcueni, acolo unde profesează şi locuieşte cu familia de mai bine de 25 de ani. Atât el cât şi soţia sa sunt de etnie maghiară, doctorul protestant fidel credinţei sale pe care o practică cu asiduitate, soţia sa catolică, nepracticantă.
Satul Galoşpetreu, cu o populaţie majoritar de etnie maghiară, este situat la aproximativ 15 km de Săcueni şi 55 km nord de Oradea; este locul unde Kéri Gáspár s-a născut şi unde mai trăiesc rudele şi tatăl său. Crează muzeul în casa bunicilor, moştenire de la mama şi mătuşa sa, propunându-şi să refacă gospodăria bunicilor, aşa cum a fost iniţial : „o gospodărie aparţinând unei familii mixte de ţărani unguri mijlocaşi”. De la bunici doctorul moşteneşte doar casa, restul acareturilor, precum şi cea mai mare parte a obiectelor, fiind cumpărate pe parcurs. Pentru o reconstituire cât mai exactă a casei – imagine a copilăriei sale -, reface cu minuţie acoperişul, porţile, pătulul de la intrare şi fântâna cu cumpănă. La Sălacea, localitate învecinată, descoperă câteva acareturi vechi (grajd, şură, coteţ de porci), pe care le cumpără şi le aduce la Galoşpetreu. Reconstituirea este realizată cu minuţie, cu atenţie pentru cele mai mici detalii, Kéri fiind preocupat permanent de autenticitate, de „fidelitate”, cum spune el, pentru ceea ce a fost. Avem de-a face, aşadar, cu o reconstituire, totodată creaţie personală, având memoria ca mijloc de întemeiere. Casa-muzeu conţine trei încăperi principale : „camera protestantă”(cea de la drum), reprezentându-l pe bunicul doctorului de confesiune protestant, bucătăria (este camera din mijloc) şi „camera catolică” (cea din dreapta) sau camera bunicii, de confesiune catolică. Deşi colecţia sa este foarte bogată, la Galoşpetreu, Kéri expune doar obiecte ţărăneşti, tocmai pentru că doreşte să refacă din memorie, cât mai exact cu putinţă, casa bunicilor : tablourile de familie, printre care imaginea primului proprietar al casei, Sandor Antal, icoane, cărţi de cult catolic şi protestant, documente vechi, mobilier caracteristic (masă, pat, lăzi de zestre, dulăpiare de bucătărie). În cămară, pivniţă, şură, grajd, sunt de asemenea prezente obiectele care nu lipseau cândva din nici o gospodărie ţărănească.
Numai că nu evaluarea colecţiei, cu scopul clasării obiectelor după criteriile vechimii şi autenticităţii, aşa cum încă acest lucru se mai practică în muzeografia românească, ne-a interesat, ci înţelegerea poziţiei pe care colecţionarul şi a creaţia sale o deţin în cadrul procesului de reconfigurare a universului simbolic local. Dacă muzeul este rezultat al unei strategii de recunoaştere identitară, acestă strategie se manifestă în virtutea unei raţiuni comunicaţionale, dialogice. Cu alte cuvinte, ne-am pus problema măsurii în care muzeul lui Kéri Gáspár reclamă şi primeşte o confirmare, o recunoaştere a sinelui prin celălalt.
Se desprind, aşadar, două direcţii de analiză: discursul colecţionarului însoţind obiectele, din care înţelegem care i-au fost motivaţiile, relaţia cu amintirile, cu imaginile din trecut pe care doreşte să le reactualiueze, precum şi legătura sa cu semenii şi locul. Dacă acestă prima problemă se referă la memoria particulară a colecţionarului, cea de-a doua problemă supusă discuţiei se referă la memoria patrimonială. Muzeul lui Kéri Gáspár apare doar ca loc al unei memorii particulare sau se constituie şi ca loc al unei memorii patrimoniale?
Ce înţelegem prin memorie particulară? Ce înţelegem prin memorie patrimonială?
Memoria particulară reprezintă în ceea ce ne priveşte memoria redusă la amintirile, imaginile transmise de către colecţionar, care deşi formă de memorie deopotrivă personală şi colectivă, nu este încă confirmată, recunoscută de comunitate şi cu atât mai putin de către instituţiile statului (de văzut, J Leniaud, „La mauvaise conscience patrimoniale”, Le Débat, nr. 78/1994: 168-178). Spre deosebire de memoria particulară, memoria patrimonială este tocmai o memorie recunoscută de către autorităţi şi comunitate (Ibidem). Pentru a accede la statutul de loc al unei memorii patrimoniale locale, muzeul lui Kéri ar trebui să deţină recunoaşterea nu numai a proprietarului său, dar şi al colectivităţii; recunoaştere care să fie concretizată prin proiecte şi acţiuni comune de reapropriere culturală.
1.Motivul pentru care Kéri Gáspár se decide să realizeze muzeul este mai întâi de toate dorinţa de a reda prin obiecte şi imagini propria istorie de familie. Tocmai acestă istorie familială, amintirile bunicilor, sunt cele pe care doreşte să le transmită. Este vorba de o istorie de familie redată sub aspectele sale inocente, de viaţă tihnită în care rolurile sunt bine delimitate (muzeul prin obiectele expuse, prin repartizarea lor între camera protestantă şi camera catolică ilustrează tocmai această viaţă tihnită, rânduită). Dar există şi apecte tragice ale vieţii de familie care chiar dacă nu sunt simbolizate prin obiecte, sunt povestite de către colecţionar tocmai pentru a-şi motiva demersul muzeografic. Unghiul său, ucis de către comunişti în 1959 pe motiv că ar fi susţinut revoluţia din Ungaria, familia acestuia deportată în Bărăgan i-au marcat copilăria. De la acest unchi, doctorul moşteneşte cărţile de istorie şi religie care-l vor ajuta aşa cum pretinde să înveţe „adevărata istorie”, cea netrucată de manualele de şcoală. Descoperirea acestor materiale vechi într-o magazie dărăpănată pe care Kéri a ţinut să ne-o arate simbolizează momentul întemeierii sale ca persoană înrădăcinată şi totodată calea prin care colecţionarul accede la memoria colectivă şi la istoria locală. Faptul că Valea Ierului nu a beneficiat înainte de căderea comunismului de atenţia cuvenită nici din partea autorităţilor, nici din partea specialiştilor îl determină pe Kéri să militeze pentru identitate regională. Muzeul de la Galoşpetreu reprezintă, prin urmare, nu numai o punere în scenă a unei istorii de familie transmisă prin recurs la memorie, dar şi o materializare a elementelor specifice acestei zone, a legăturii comunităţii cu un teritoriu marcat simbolic.
„De zona asta nu s-a ocupat Muzeul Ţării Crişurilor. Nu s-a ocupat. Şi, de fapt, asta a fost o idee printre oamenii de aicea, mai ales intelectuali, că zona nu are etnografie specifică. Şi atunci am zis că nici Dumnezeul nu se vede şi totuşi există. Şi la noi există etnografie specifică, numai că trebuie căutată şi prezentată. Pentru că trebuie să spun că, pe timpul comunismului a fost propagat că această cultură a minorităţilor să nu fie protejată. Nici istorie nu s-a studiat, [mă refer la] istoria minorităţilor. Asta a fost interzisă”.
Prin muzeul de la Galoşipetreu, Kéri Gáspár reactionează în calitatea sa de intelectual, de reprezentant local, la politica statului român. Referinţa la Muzeul Ţării Crişurilor nu este întâmplătoare. Instituţie publică, finanţată de stat, muzeul judeţan este subordonat politicilor de punere în valoare a patrimoniului, încă stabilite la centru. Stim bină că una din preocupările etnografilor din România a fost şi mai este încă să demonstreze o anumită specificitate zonală, dar o specificitate care să nu impieteze cu nimic unitatea şi continuitatea naţional românească. Împărţirea teritoriului naţional în zone etnografice, fiecare zonă cu specificitatea proprie, avea menirea în comunism, prin directivele partidului-stat, să întreţină cultul unităţii şi continuităţii poporului român.
Valea Ierului, regiune cu o populaţie majoritar ungurească, la graniţa cu Ungaria, a fost neglijată de către statul comunist. Ceea ce determină astăzi elita locală să încerce, aşa cum face Kéri Gáspár să militeze pentru identitate regională. În ce constă acestă specificitate căutată, construită? În arhitectură, port, obiceiuri, tradiţii, meserii, dar şi în peisaj. Zona cu un peisaj aparte a suferit modificări substanţiale de ecosistem în anii 60, ca urmare a unor lucrări de desecare şi reamenajare a teritoriului. Localnicii pătrează amintirea Văii Ierului de dinaintea desecărilor, regiune care, spun ei, întrecea în frumuseţe Delta Dunării. Ba mai mult, ne spune Kéri Gáspár, „aici a fost şi mai specific, pentru că nu era capătul unui râu, ci ceva care s-a format după epoca glaciară. Deci, a fost ceva absolut specific”.
Gospodărie ţărănească pe care Kéri Gáspár încearcă să o reconstituie la Galoşpetreu este, aşa cum proprietarul afirmă, o gospodărie de sfârşit de secol XIX, început de secol XX pe când Valea Ierului nu suferise încă modificări de ecosistem. Colecţionarul se străduieşte să redea în miniatură acest univers dispărut, cu alte cuvinte epoca de maximă înflorire a Văii Ierului. Acoperişul casei este refăcut special din stuf, stuful amintind de peisajul de altădată, în şură nu lipseşte luntrea şi plasa pentru peşte ca rest al unei ocupaţii dispărute ca urmare a desecărilor, sunt prezente recipientele şi jucăriile din papură care, de asemnea, amintesc de Valea Ierului, cea de dinainte de colaps. O altă ocupaţie reprezentată, care în schimb se perpetuiază este viticultura. Drept dovată este pivniţa din gospodăria refăcută, cu toate recipientele şi ustensilele necesare cultivării viţei de vie şi prelucrării vinului.
Încercând să dea o replică politicii culturale a statului, Kéri preia mijloacele şi noţiunile (zonă etnografică, specificitate) vehiculate de către promotorii politicii de stat. Pentru a reprezenta valorile locale, Kéri Gáspár îşi însuşeste cunoştinţele deja consacrate la nivel instituţional. Urmează, prin urmare, calea deja bătătorită, cu singura diferenţa de a-i schimba sensul, orientarea. Nu specificitate locală în folosul unităţii naţional-româneşti, ci specificitate în folosul afirmării identităţii locale.
Ideea de a strânge obiecte vechi pentru a crea un muzeu i-a venit în urma consultării unor cărţi de specialitate, care l-au ajutat să înţeleagă ce înseamnă „muzeu ţărănesc”. „Ideea de unde a pornit? Din Ungaria şi din Cluj am primit nişte cărţi de etnografie. Şi acolo scria că muzeul ţărănesc, ce înseamnă asta? Înseamnă o gospodărie ţărănească completă cu toate clădirile anexe, la o anumită situaţie socială şi la o anumită epocă.” Gospodăria moştenită de la bunici corespundea acestei definiţii, ceea ce va permite noului proprietar să-şi susţină convingerile vis-a-vis de istoria şi etnorafia regională. Kéri apare aşadar nu numai ca transmiţătorul memoriei colective, dar şi ca specialist al locului, ca agent al autenticităţii culturii ţărăneşti, salvator şi restaurator al unei lumi apuse. Tocmai prin acest efort de a revaloriza urmele trecutului, el apare ca promotor al unei modernităţi actuale, ca subiect al propriei istorii pe care încearcă să o redea coerent şi cu minuţie în relaţie cu lumea materială a obiectelor.
2.În ce măsură muzeul lui Kéri Gáspár se constituie la momentul prezent ca loc al unei memorii patrimoniale?
Muzeul este frecventat mai ales de către elevi, foarte puţin de către turişti, Galoşpetreu fiind un sat destul de izolat cu o infrastructură destul de proastă. Rolul său educativ, ca loc de transmitere a memoriei şi istoriei regionale tinerei generaţii, este incontestabil. Numai ca aportul comunităţii la protejarea valorilor locale este unul slab, muzeul nu implică în mod activ comunitatea. De asemenea, deşi prezent pe site-ul primăriei, iniţiativa lui Kéri Gáspár se bucurat foarte puţin de sprijin efectiv din partea autorităţilor. Deşi există un proiect de reabilitare, de refacere a unei părţi din Valea Ierului ceea de dinainte-a desecărilor în care muzeul figurează ca obiectiv turistic, acest proiect nu a fost până în acest moment pus în practică. Mai mult chiar, este un proiect cu şanse minime de realizare. În condiţiile în care ar trebui obţinut acordul proprietarilor de terenuri pentru a-şi ceda pământurile în schimbul unor recompense care nu există încă decât pe foaia de hârtie, acest proiect rămâne aşa cum ne spune Kéri Gáspár, „o simplă teorie”.
Ţinând cont de acestă situaţie, proiectul organizat de către MŢR a avut tocmai rolul de a încuraja iniţiativele particulare locale care deşi numeroase la scara întregii ţări nu se bucură încă de recunoaşterea scontată. Prin atenţia acordată, ne-am propus aşadar să contribuim la recunoaşterea lor de către comunităţi şi de către stat. Prin acest demers, nu am intenţionat ca aceste mici muzee să copieze MŢR. Interesul nu a fost acela de a multiplica MŢR pe orizontală la scara ţării. În acelaşi timp, nu s-a dorit nici ca MŢR să se transforme într-un simplu purtător de cuvânt al acestor muzee particulare. Pentru că ceea ce personal mi se pare important este crearea unui spaţiu de dialog având MŢR ca interval, ca loc de întâlnire a memoriilor particulare, care fără prezenţa celuilalt, fără oglindire, riscă să să se replieze, să se închidă.