Acasa
Trăim într-o ţară în care cultura, educaţia, sănătatea şi protecţia socială sînt privite şi tratate ca nişte sectoare parazite. Nu-i aşa că ele nu produc nimic, consumă bani fără să ofere nimic folositor în schimb şi sînt sectoare pe care nici măcar să le privatizezi nu merită? Atunci, mai bine să le distrugem. La ce bun o librărie, cînd poţi să ai un sediu de bancă?
La ce bun un teatru, cinematograf sau bibliotecă, cînd poţi să faci în locul lor un casino sau un hipermarket? La ce bun un spital sau stadion, cînd poţi face o clădire de birouri de lux? De ce să investeşti în toate aceste lucruri? De ce să faci o şcoală, cînd poţi să-ţi trimiţi copilul la studii la Londra? De ce să investeşti în transport în comun şi căi ferate, cînd poţi merge cu Maybachul? De ce să faci autostrăzi dacă te poţi mişca cu elicopterul?
Cam aceasta este noua logică a elitei noastre politice din anii postrevoluţionari, acest nou „homo maybachus” susţinut tacit de o bună parte a elitei intelectuale. Se pare că s-a uitat că Statul mai are şi obligaţia de a crea reguli şi legi valabile pentru toţi, indiferent de poziţia socială, că este structura care trebuie să creeze şi condiţii pentru ca toţi să avem aceleaşi şanse, cel puţin, în ceea ce priveste accesul la cultură, educaţie şi sănătate.
Ar trebui oare reamintit că Statul este responsabil de asigurarea regulilor transparente şi clare de accedere la diversele fonduri financiare publice? Probabil că ar trebui să reamintim toate acestea, căci Statul român a devenit din păcate o structură care-i protejează pe cei „puţini” de cei „mulţi”, care le oferă privilegii celor „puţini” şi este o sursă de venit pentru această mică elită. De aceea, orice nemulţumire sau revoltă a celor „mulţi” este privită de Statul de tip SRL sau moşie ca o agresiune. Statul şi-a schimbat cu de la sine putere funcţiile, iar societatea (civilă, diversele forme de organizare de tip sindical, intelectualitatea etc.) a uitat care sînt mecanismele prin care trebuie să se apere şi să lupte împotriva acestui tip de Stat. Neîndeplinirea funcţiilor elementare ale Statului şi distrugerea continuă a infrastructurii culturale şi educaţionale fără a pune nimic în loc duc la fragmentare, radicalizare şi inegalitate socială tot mai mare precum şi la distrugerea unor întregi comunităţi culturale şi sociale.
Atît cu introducerea. De fapt, vreau să atrag aici atenţia asupra unui eveniment important care are loc în domeniul cultural exact în legatura cu acest raport dintre Stat (instituţiile statului) şi un sector social în particular. Mai concret, este vorba despre relatia dintre Ministerul Culturii şi sectorul cultural independent care şi-a creat o platformă numită Coaliţia Sectorului Cultural Independent (CSCI – pentru date „tehnice” şi istoricul poveştii vedeţi aici ). După mai multe încercări de a intra în parteneriat cu instituţiile statului din acest domeniu, diversele componente ale sectorului cultural independent s-au unit şi au creat această coaliţie. Pană în prezent, au existat mai multe tentaive de a purta discuţii punctuale cu aceste instituţii, dar nici una nu a reuşit. Aşa că sectorul independent a decis organizarea unor dezbateri pe această temă şi a înaintat o serie de cerinţe, propuneri etc.
Ca urmare a lipsei totale de interes din partea instituţiile în cauză, CSCI a decis să organizeze luni 12 aprilie o conferinţă de presă (la ora 12.00, la clubul Green Hours 22 Jazz Cafe, str. Calea Victoriei 120). Scopul acesteia este de a „lansa public cîteva întrebări la care sunt invitate să răspundă autorităţile publice în a căror sferă de competenţă se înscrie conturarea şi lansarea concursului de proiecte culturale şi editoriale finanţate din Fondul Cultural Naţional: Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Administraţia Fondului Cultural Naţional”.
Nu vreau să intru în detalii şi în istoricul acestui protest. El poate fi citit în materialele afişate pe sit. Întrebările ridicate însă sînt semnificative nu numai pentru sectorul cultural, ci in general, pentru intreaga societate:
•ce trebuie să se întîmple şi cît trebuie să mai aşteptăm pentru ca activitatea decizională a autorităţilor publice să se desfăşoare legal şi transparent?
•ce înseamnă un dialog real între sectorul cultural independent şi autorităţile publice şi cum poate fi iniţiat?
•de ce se ignoră contribuţia substanţială a sectorului cultural independent la dezvoltarea culturală a României?
Pornind de la exemplul acţiunii CSCI, aş sintetiza în cîteva teme esenţiale ale acestei probleme.
Birocraţia şi cetăţeanul
Tradiţional, în România, birocraţia este o structură, o pătură profesională care este pusă în slujba Puterii şi nicidecum a cetăţeanului. Birocraţia românească, de cînd e Statul român modern, dar cu rădăcini şi mai vechi, are funcţia de a-şi sluji înalţii demnitari şi de a se trasforma într-o armată eficientă a Puterii. Ea are chiar şi o funcţie electorală puternică, de aceea, nu întîmplător după ce se schimbă echipa de la putere este schimbat pînă şi portarul unei instituţii; ca să nu mai zic de funcţionarii cu poziţii mai înalte. De aceea este foarte greu să explici unui funcţionar român, de la ministru la birocratul de la ghişeu că el este un angajat al Statului, pe banii contribuabilului, care trebuie să lucreze în slujba cetăţeanului.
Într-un stat modern avem mare nevoie de birocraţi, însă de unii care slujesc cetăţenii, nu „moşierul” de la o instituţie oarecare care o percepe ca pe o „feudă” personală sau de clan. Pentru a schimba această situaţie (mentalitate) e nevoie de presiuni atît din partea elitei politice, cît şi din partea societăţii. De aceea, orice gest de tipul celui la care fac referinţă în acest text este salutar.
Problema parteneriatului
Prima reacţie a CSCI vine împotriva acestui stil feudal de abordare. Protestatarii fac parte dintr-o nouă generaţie care nu mai acceptă să fie tratată la „ghişeul” Statului de o asemenea manieră. Ei vin şi spun o chestiune de bun simţ: dacă tot sînteţi în slujba noastră, pe banii noştri şi faceţi legi şi reguli de gestionat bani pentru domeniul nostru de activitate oare nu ar fi bine să o faceţi transparent, să ne întrebaţi şi pe noi, să ne consultaţi şi pe noi? Voi nu sînteţi „stăpînii” noştri, noi nu sîntem „vasalii” voştri, iar în acest proces nu sîntem duşmani, ci parteneri. Ce este atît de complicat de înţeles? CSCI a cerut să fie consultat, în conformitate cu legile statului, după regulile de joc prestabilite şi si-a oferit competenţele pentru o mai bună funcţionare a instituţiilor statului în raport cu sectorul pentru care lucrează. La „ghişeul” instituţiei cu pricina, din pacate, nu a răspuns nimeni. Dar nu e totul pierdut: CSCI e deschis la colaborare, mai rămîne ca şi instituţiile vizate să răspundă pozitiv.
Statul „reformator” şi elita sa
Este inadmisibil ca domeniile culturale (mai sînt şi altele – si educaţionale şi medicale –, dar ne vom opri doar la tema în discuţie) să fie tratate în acest hal. Instituţiile statului au început să trateze elita culturală în maniera în care o tratau bisniţarii. Un Stat, o clasă politică ce conduce structurile statului şi care mai nou se vrea reformatoare, care demolează consecvent infrastructura culturală şi educaţională şi-şi distruge sistematic pătura socială din sfera culturii şi aşa destul de fragilă, are o mare, mare problemă.
Această comunitate cere ceea ce-i aparţine, nu „cerşeşte”, iar ea trebuie respectată şi remunerată pentru ceea ce face, nimic mai mult. La rîndul ei, această pătura socială ar trebui să-şi reamintească faptul că menirea ei nu este aceea de a acumula valori monetare şi funcţii publice, ci de a lupta pentru binele comun, de a forţa Puterea şi Statul să-şi îndeplinească funcţiile şi raţiunea pentru care există. Nu trebuie să uite că ea reprezintă încă o forţă, forţă pe care însă e pe cale să o piardă tocmai datorită compromisurilor pe care le face continuu. CSCI face exact ce trebuie să facă fiecare breaslă în domeniul său.
Din păcate, marea parte a presei culturale de la noi nu s-a sinchisit să prezinte această problemă. Cu excepţia Observatorului cultural şi a Suplimentului de Cultură, restul mass-mediei tac. Au ei alte probleme, mult mai complicate ca de exemplu, cum se face că Volvo, perla capitalismului occidental, devenit simbolul elitei culturale româneşti, a fost achiziţionat de comuniştii chinezi? Grea lovitură. Sper că şi presa culturală să reuşească să treacă dincolo de analiza stilistică a acestor teme şi să încerce măcar să prezinte aceste probleme dacă nu reuşeşte să le dezbată.
La ce bun un teatru, cinematograf sau bibliotecă, cînd poţi să faci în locul lor un casino sau un hipermarket? La ce bun un spital sau stadion, cînd poţi face o clădire de birouri de lux? De ce să investeşti în toate aceste lucruri? De ce să faci o şcoală, cînd poţi să-ţi trimiţi copilul la studii la Londra? De ce să investeşti în transport în comun şi căi ferate, cînd poţi merge cu Maybachul? De ce să faci autostrăzi dacă te poţi mişca cu elicopterul?
Cam aceasta este noua logică a elitei noastre politice din anii postrevoluţionari, acest nou „homo maybachus” susţinut tacit de o bună parte a elitei intelectuale. Se pare că s-a uitat că Statul mai are şi obligaţia de a crea reguli şi legi valabile pentru toţi, indiferent de poziţia socială, că este structura care trebuie să creeze şi condiţii pentru ca toţi să avem aceleaşi şanse, cel puţin, în ceea ce priveste accesul la cultură, educaţie şi sănătate.
Ar trebui oare reamintit că Statul este responsabil de asigurarea regulilor transparente şi clare de accedere la diversele fonduri financiare publice? Probabil că ar trebui să reamintim toate acestea, căci Statul român a devenit din păcate o structură care-i protejează pe cei „puţini” de cei „mulţi”, care le oferă privilegii celor „puţini” şi este o sursă de venit pentru această mică elită. De aceea, orice nemulţumire sau revoltă a celor „mulţi” este privită de Statul de tip SRL sau moşie ca o agresiune. Statul şi-a schimbat cu de la sine putere funcţiile, iar societatea (civilă, diversele forme de organizare de tip sindical, intelectualitatea etc.) a uitat care sînt mecanismele prin care trebuie să se apere şi să lupte împotriva acestui tip de Stat. Neîndeplinirea funcţiilor elementare ale Statului şi distrugerea continuă a infrastructurii culturale şi educaţionale fără a pune nimic în loc duc la fragmentare, radicalizare şi inegalitate socială tot mai mare precum şi la distrugerea unor întregi comunităţi culturale şi sociale.
Atît cu introducerea. De fapt, vreau să atrag aici atenţia asupra unui eveniment important care are loc în domeniul cultural exact în legatura cu acest raport dintre Stat (instituţiile statului) şi un sector social în particular. Mai concret, este vorba despre relatia dintre Ministerul Culturii şi sectorul cultural independent care şi-a creat o platformă numită Coaliţia Sectorului Cultural Independent (CSCI – pentru date „tehnice” şi istoricul poveştii vedeţi aici ). După mai multe încercări de a intra în parteneriat cu instituţiile statului din acest domeniu, diversele componente ale sectorului cultural independent s-au unit şi au creat această coaliţie. Pană în prezent, au existat mai multe tentaive de a purta discuţii punctuale cu aceste instituţii, dar nici una nu a reuşit. Aşa că sectorul independent a decis organizarea unor dezbateri pe această temă şi a înaintat o serie de cerinţe, propuneri etc.
Ca urmare a lipsei totale de interes din partea instituţiile în cauză, CSCI a decis să organizeze luni 12 aprilie o conferinţă de presă (la ora 12.00, la clubul Green Hours 22 Jazz Cafe, str. Calea Victoriei 120). Scopul acesteia este de a „lansa public cîteva întrebări la care sunt invitate să răspundă autorităţile publice în a căror sferă de competenţă se înscrie conturarea şi lansarea concursului de proiecte culturale şi editoriale finanţate din Fondul Cultural Naţional: Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Administraţia Fondului Cultural Naţional”.
Nu vreau să intru în detalii şi în istoricul acestui protest. El poate fi citit în materialele afişate pe sit. Întrebările ridicate însă sînt semnificative nu numai pentru sectorul cultural, ci in general, pentru intreaga societate:
•ce trebuie să se întîmple şi cît trebuie să mai aşteptăm pentru ca activitatea decizională a autorităţilor publice să se desfăşoare legal şi transparent?
•ce înseamnă un dialog real între sectorul cultural independent şi autorităţile publice şi cum poate fi iniţiat?
•de ce se ignoră contribuţia substanţială a sectorului cultural independent la dezvoltarea culturală a României?
Pornind de la exemplul acţiunii CSCI, aş sintetiza în cîteva teme esenţiale ale acestei probleme.
Birocraţia şi cetăţeanul
Tradiţional, în România, birocraţia este o structură, o pătură profesională care este pusă în slujba Puterii şi nicidecum a cetăţeanului. Birocraţia românească, de cînd e Statul român modern, dar cu rădăcini şi mai vechi, are funcţia de a-şi sluji înalţii demnitari şi de a se trasforma într-o armată eficientă a Puterii. Ea are chiar şi o funcţie electorală puternică, de aceea, nu întîmplător după ce se schimbă echipa de la putere este schimbat pînă şi portarul unei instituţii; ca să nu mai zic de funcţionarii cu poziţii mai înalte. De aceea este foarte greu să explici unui funcţionar român, de la ministru la birocratul de la ghişeu că el este un angajat al Statului, pe banii contribuabilului, care trebuie să lucreze în slujba cetăţeanului.
Într-un stat modern avem mare nevoie de birocraţi, însă de unii care slujesc cetăţenii, nu „moşierul” de la o instituţie oarecare care o percepe ca pe o „feudă” personală sau de clan. Pentru a schimba această situaţie (mentalitate) e nevoie de presiuni atît din partea elitei politice, cît şi din partea societăţii. De aceea, orice gest de tipul celui la care fac referinţă în acest text este salutar.
Problema parteneriatului
Prima reacţie a CSCI vine împotriva acestui stil feudal de abordare. Protestatarii fac parte dintr-o nouă generaţie care nu mai acceptă să fie tratată la „ghişeul” Statului de o asemenea manieră. Ei vin şi spun o chestiune de bun simţ: dacă tot sînteţi în slujba noastră, pe banii noştri şi faceţi legi şi reguli de gestionat bani pentru domeniul nostru de activitate oare nu ar fi bine să o faceţi transparent, să ne întrebaţi şi pe noi, să ne consultaţi şi pe noi? Voi nu sînteţi „stăpînii” noştri, noi nu sîntem „vasalii” voştri, iar în acest proces nu sîntem duşmani, ci parteneri. Ce este atît de complicat de înţeles? CSCI a cerut să fie consultat, în conformitate cu legile statului, după regulile de joc prestabilite şi si-a oferit competenţele pentru o mai bună funcţionare a instituţiilor statului în raport cu sectorul pentru care lucrează. La „ghişeul” instituţiei cu pricina, din pacate, nu a răspuns nimeni. Dar nu e totul pierdut: CSCI e deschis la colaborare, mai rămîne ca şi instituţiile vizate să răspundă pozitiv.
Statul „reformator” şi elita sa
Este inadmisibil ca domeniile culturale (mai sînt şi altele – si educaţionale şi medicale –, dar ne vom opri doar la tema în discuţie) să fie tratate în acest hal. Instituţiile statului au început să trateze elita culturală în maniera în care o tratau bisniţarii. Un Stat, o clasă politică ce conduce structurile statului şi care mai nou se vrea reformatoare, care demolează consecvent infrastructura culturală şi educaţională şi-şi distruge sistematic pătura socială din sfera culturii şi aşa destul de fragilă, are o mare, mare problemă.
Această comunitate cere ceea ce-i aparţine, nu „cerşeşte”, iar ea trebuie respectată şi remunerată pentru ceea ce face, nimic mai mult. La rîndul ei, această pătura socială ar trebui să-şi reamintească faptul că menirea ei nu este aceea de a acumula valori monetare şi funcţii publice, ci de a lupta pentru binele comun, de a forţa Puterea şi Statul să-şi îndeplinească funcţiile şi raţiunea pentru care există. Nu trebuie să uite că ea reprezintă încă o forţă, forţă pe care însă e pe cale să o piardă tocmai datorită compromisurilor pe care le face continuu. CSCI face exact ce trebuie să facă fiecare breaslă în domeniul său.
Din păcate, marea parte a presei culturale de la noi nu s-a sinchisit să prezinte această problemă. Cu excepţia Observatorului cultural şi a Suplimentului de Cultură, restul mass-mediei tac. Au ei alte probleme, mult mai complicate ca de exemplu, cum se face că Volvo, perla capitalismului occidental, devenit simbolul elitei culturale româneşti, a fost achiziţionat de comuniştii chinezi? Grea lovitură. Sper că şi presa culturală să reuşească să treacă dincolo de analiza stilistică a acestor teme şi să încerce măcar să prezinte aceste probleme dacă nu reuşeşte să le dezbată.
