Acasa
Era mai înalt violoncelul decât ea când s-a apucat de muzică, la şase ani. Dimineaţa învăţa abecedarul, după-amiaza, note şi partituri. Făcea băşici pe degete, se spărgeau şi umpleau violoncelul de sânge. Fetiţa Izabela Ghergu dintr-a şasea este elevă la Liceul de Arte din Târgovişte şi a cucerit cinci premii întâi la concursuri. Două dintre ele sunt medalii internaţionale
Micuţa şi-a tras bărbăteşte violoncelul între genunchi şi a închis ochii. Pe scaunul din mijlocul scenei nu mai stătea ea, copilul Izabela Ghergu de 12 ani, rupt din mijlocul păpuşilor. Ci artista aceea care de la opt ani câştigă numai premiul întâi. La şase ani, când s-a apucat de muzică, nici nu-şi schimbase dinţii de lapte, iar violoncelul era mai înalt decât ea. Nu-l putea căra. În clasa întâi, după orele de abecedar, se chinuia cu note şi corzi libere. Într-a doua, ieşea din focurile matematicii şi se înfigea în partituri. În cămăruţa unde studia numai ea cu profesoara de violoncel s-a consumat marele necaz al copilăriei sale: multe băşici în buricul degetelor. Erau cele cu care lucra direct pe coarde. Când s-au spart bubele şi a umplut violoncelul de sânge nici nu şi-a dat seama, căci era concentrată. A observat profesoara.
Publicul Ateneului, electrizat de o mutriţă de copil
Dar acum ne cântă piesa "Impromptu" de A. Arutunian şi are zvâcnirile omului care a uitat că e privit: degetele fug aiurea pe coarde, de le pierzi conturul urmărindu-le, iar corpul îi freamătă de parcă acum s-ar ridica şi ar dansa chiar acolo, lângă violoncel, pe scena amfiteatrului din Liceul de Arte din Târgovişte. La pian o acompaniază sobru profesorul Sorin Cristea, cu nişte ochelari rotunzi în vârful nasului şi încălţat în adidaşi. Alături, Izabela zici că-i fetiţă de pension cum cântă aşa, cu privirea numai în jos, pe strune, cu părul legat cuminte în coadă, cu sarafanul negru şi cu cămaşa albă. Dar tocmai mutriţa ei de copil a electrizat publicul Ateneului Român, când maestrul Marin Cazacu a luat-o la un recital cu Filarmonica George Enescu. Însă asta a fost după ce-şi făcuse deja un nume, cu două premii întâi internaţionale şi încă trei naţionale, tot locul întâi. Dar frumos e că în afară de concursurile astea, până acum n-a mai participat la altele. Căci pe unde trece Izabela, câştigă tot.
"Când m-am dus la Liceul de Arte, eu nici nu ştiam că există violoncel. Când l-am văzut prima dată mi s-a părut mare, înalt. Îl studiam la şcoală, într-o cameră, numai eu cu doamna profesoară, după celelalte cursuri. Căci noi, elevii de la muzică, facem opt ore în plus pe săptămână faţă de copiii de la şcoli obişnuite. Mă descurc cu programul, dar miercuri mi-e foarte greu căci intru la 11 şi ies la 6, iar joi intru la 10 şi ies la 6. Iar acum, că sunt în clasa a VI-a, fac secundar şi pianul. Iar acasă trebuie să-mi fac temele pentru a doua zi şi să mai şi studiez două, trei ore, zilnic", spune Izabela.
Cum a ajuns violoncelul să dea găuri în bucătărie
Nici părinţii nu prea pricep cum reuşeşte ea să le facă pe toate atât de bine, căci în ultimul semestru are la şcoală 10 pe linie. De atâta exersat, a făcut o gaură în gresie, chiar în mijlocul bucătăriei. Căci atunci când cântă, cuiul violoncelului trebuie să stea sprijinit pe sol. "Ne gândeam să reparăm gaura aia, dar Izabela a zis să nu cumva să o facem. S-o lăsăm aşa, nereparată, căci la cât mai are ea de gând să exerseze în bucătărie, se găureşte la loc", zice mama.
Dar studiul muzicii nu înseamnă numai cântat, ci multe alte lucruri în plus. Unele sunt responsabilităţi de om mare. "Trebuie să am grijă să-mi păstrez tot timpul mâinile calde, când exersez. Dacă sunt reci, nu le mai pot mişca. Iar degetele cu care lucrez pe coarde acum sunt altfel decât celelalte, au buricele mai tari. După ce băşicile de la început s-au vindecat, în timp, acum mâinile s-au bătătorit", explică Izabela. Iar violoncelul îl îngrijeşte ca pe fratele mai mic, căci e împrumutat de la maestrul Cazacu. Are şi ea unul al ei, dar maestrul i-a spus să-l lase baltă - ea e prea bună pentru acela. De fapt, instrumentul maestrului e numai o jumătate de violoncel, ales pe potriva ei, ne explică fetiţa. Când mai creşte va avea unul trei sferturi şi mai târziu urmează unul întreg. "Trebuie să am mare grijă să-l păstrez tot timpul în husă şi să stea la temperatura camerei. Când e frig afară nu prea merge să-l scot, poate numai puţin, de la şcoală până acasă. Şi oricum trebuie să-l ţin în husă şi când e cald, să nu se pună praful pe el. Trebuie să fiu atentă să nu mă sprijin în el sau să-l sparg, când îl aşez pe pământ... şi să nu dau prea tare cu el. Mai sunt atentă şi la părul de la arcuş, căci din când în când trebuie schimbat. Oricum, în fiecare zi trebuie ţinut minte să-l dau cu sacâz. Iar corzile trebuie să fie curate mereu, aşa că le curăţ cu spirt", zice fetiţa.
Statul "concediază" elevii-artişti căci sunt prea scumpi
Când a luat primul ei premiu (locul întâi) era în clasa a II-a. Peste un an a mai luat premiul întâi la olimpiada naţională. "Nu credeam că o să trec peste faza zonală, căci aceea e cea mai grea. Mi-e frică de ea mai mult decât de naţională. Fiindcă la zonală, ca să treci mai departe, trebuie să iei 100 de puncte din 100. Dacă ai luat 99 de puncte nu mergi mai departe. Olimpiadele nu se ţin pe scenă, ci într-o sală, numai tu cu juriul", spune Izabela. În acelaşi an a mai reuşit încă două performanţe - premiul întâi la Concursul Internaţional de Interpretare Instrumentală Giovani Talenti din Italia, la secţiunea vârstei sale şi tot locul întâi la Concursul Internaţional W.A. Mozart ţinut acasă, la Târgovişte.
Şi tot anul trecut a mai luat un mare premiu la olimpida naţională de la Alba Iulia. "Când un elev de la Liceul de Arte sau de Muzică se afirmă la o olimpiadă naţională, juriul începe să-l monitorizeze şi după. Iar tânărul are şansa să intre, astfel, în rândul potenţialelor valori. În cazul Izabelei, ea a fost remarcată de maestrul Cazacu", explică Gabriela Istrate, directoarea Liceului de Arte. Copiii de aici au adus Liceului sute de premii. Acum, directoarea este tristă, căci statul o obligă să "concedieze" 35 de copii din cei 635. Ministerul nu mai are bani să plătească şi pentru ei, căci sunt prea scumpi. "Dacă un copil de la o şcoală normală costă circa 2.000 de lei pe an să-l înveţi, unul care face muzică sau pictură e de câteva ori mai scump; costă 6.000 de lei pe an. Şi în ceea ce ne priveşte, acum nu avem altceva de făcut decât să încercăm să selectăm 35 de elevi dintre cei care nu au avut rezultate prea bune până acum. Şi e foarte greu", zice directoarea. Micuţa Izabela înţelege şi ea foarte bine ce se întâmplă, dar încă e departe de toate astea. Acum şi-a mai construit un vis: când se va face mare şi va avea casa ei, să-şi construiască un amfiteatru numai al său, cu scenă şi tot ce mai trebuie. Şi să cânte acolo de dimineaţa până noaptea.
Alina BADALAN TURCITU, Gandul, 24 mai 2010
Micuţa şi-a tras bărbăteşte violoncelul între genunchi şi a închis ochii. Pe scaunul din mijlocul scenei nu mai stătea ea, copilul Izabela Ghergu de 12 ani, rupt din mijlocul păpuşilor. Ci artista aceea care de la opt ani câştigă numai premiul întâi. La şase ani, când s-a apucat de muzică, nici nu-şi schimbase dinţii de lapte, iar violoncelul era mai înalt decât ea. Nu-l putea căra. În clasa întâi, după orele de abecedar, se chinuia cu note şi corzi libere. Într-a doua, ieşea din focurile matematicii şi se înfigea în partituri. În cămăruţa unde studia numai ea cu profesoara de violoncel s-a consumat marele necaz al copilăriei sale: multe băşici în buricul degetelor. Erau cele cu care lucra direct pe coarde. Când s-au spart bubele şi a umplut violoncelul de sânge nici nu şi-a dat seama, căci era concentrată. A observat profesoara.
Publicul Ateneului, electrizat de o mutriţă de copil
Dar acum ne cântă piesa "Impromptu" de A. Arutunian şi are zvâcnirile omului care a uitat că e privit: degetele fug aiurea pe coarde, de le pierzi conturul urmărindu-le, iar corpul îi freamătă de parcă acum s-ar ridica şi ar dansa chiar acolo, lângă violoncel, pe scena amfiteatrului din Liceul de Arte din Târgovişte. La pian o acompaniază sobru profesorul Sorin Cristea, cu nişte ochelari rotunzi în vârful nasului şi încălţat în adidaşi. Alături, Izabela zici că-i fetiţă de pension cum cântă aşa, cu privirea numai în jos, pe strune, cu părul legat cuminte în coadă, cu sarafanul negru şi cu cămaşa albă. Dar tocmai mutriţa ei de copil a electrizat publicul Ateneului Român, când maestrul Marin Cazacu a luat-o la un recital cu Filarmonica George Enescu. Însă asta a fost după ce-şi făcuse deja un nume, cu două premii întâi internaţionale şi încă trei naţionale, tot locul întâi. Dar frumos e că în afară de concursurile astea, până acum n-a mai participat la altele. Căci pe unde trece Izabela, câştigă tot.
"Când m-am dus la Liceul de Arte, eu nici nu ştiam că există violoncel. Când l-am văzut prima dată mi s-a părut mare, înalt. Îl studiam la şcoală, într-o cameră, numai eu cu doamna profesoară, după celelalte cursuri. Căci noi, elevii de la muzică, facem opt ore în plus pe săptămână faţă de copiii de la şcoli obişnuite. Mă descurc cu programul, dar miercuri mi-e foarte greu căci intru la 11 şi ies la 6, iar joi intru la 10 şi ies la 6. Iar acum, că sunt în clasa a VI-a, fac secundar şi pianul. Iar acasă trebuie să-mi fac temele pentru a doua zi şi să mai şi studiez două, trei ore, zilnic", spune Izabela.
Cum a ajuns violoncelul să dea găuri în bucătărie
Nici părinţii nu prea pricep cum reuşeşte ea să le facă pe toate atât de bine, căci în ultimul semestru are la şcoală 10 pe linie. De atâta exersat, a făcut o gaură în gresie, chiar în mijlocul bucătăriei. Căci atunci când cântă, cuiul violoncelului trebuie să stea sprijinit pe sol. "Ne gândeam să reparăm gaura aia, dar Izabela a zis să nu cumva să o facem. S-o lăsăm aşa, nereparată, căci la cât mai are ea de gând să exerseze în bucătărie, se găureşte la loc", zice mama.
Dar studiul muzicii nu înseamnă numai cântat, ci multe alte lucruri în plus. Unele sunt responsabilităţi de om mare. "Trebuie să am grijă să-mi păstrez tot timpul mâinile calde, când exersez. Dacă sunt reci, nu le mai pot mişca. Iar degetele cu care lucrez pe coarde acum sunt altfel decât celelalte, au buricele mai tari. După ce băşicile de la început s-au vindecat, în timp, acum mâinile s-au bătătorit", explică Izabela. Iar violoncelul îl îngrijeşte ca pe fratele mai mic, căci e împrumutat de la maestrul Cazacu. Are şi ea unul al ei, dar maestrul i-a spus să-l lase baltă - ea e prea bună pentru acela. De fapt, instrumentul maestrului e numai o jumătate de violoncel, ales pe potriva ei, ne explică fetiţa. Când mai creşte va avea unul trei sferturi şi mai târziu urmează unul întreg. "Trebuie să am mare grijă să-l păstrez tot timpul în husă şi să stea la temperatura camerei. Când e frig afară nu prea merge să-l scot, poate numai puţin, de la şcoală până acasă. Şi oricum trebuie să-l ţin în husă şi când e cald, să nu se pună praful pe el. Trebuie să fiu atentă să nu mă sprijin în el sau să-l sparg, când îl aşez pe pământ... şi să nu dau prea tare cu el. Mai sunt atentă şi la părul de la arcuş, căci din când în când trebuie schimbat. Oricum, în fiecare zi trebuie ţinut minte să-l dau cu sacâz. Iar corzile trebuie să fie curate mereu, aşa că le curăţ cu spirt", zice fetiţa.
Statul "concediază" elevii-artişti căci sunt prea scumpi
Când a luat primul ei premiu (locul întâi) era în clasa a II-a. Peste un an a mai luat premiul întâi la olimpiada naţională. "Nu credeam că o să trec peste faza zonală, căci aceea e cea mai grea. Mi-e frică de ea mai mult decât de naţională. Fiindcă la zonală, ca să treci mai departe, trebuie să iei 100 de puncte din 100. Dacă ai luat 99 de puncte nu mergi mai departe. Olimpiadele nu se ţin pe scenă, ci într-o sală, numai tu cu juriul", spune Izabela. În acelaşi an a mai reuşit încă două performanţe - premiul întâi la Concursul Internaţional de Interpretare Instrumentală Giovani Talenti din Italia, la secţiunea vârstei sale şi tot locul întâi la Concursul Internaţional W.A. Mozart ţinut acasă, la Târgovişte.
Şi tot anul trecut a mai luat un mare premiu la olimpida naţională de la Alba Iulia. "Când un elev de la Liceul de Arte sau de Muzică se afirmă la o olimpiadă naţională, juriul începe să-l monitorizeze şi după. Iar tânărul are şansa să intre, astfel, în rândul potenţialelor valori. În cazul Izabelei, ea a fost remarcată de maestrul Cazacu", explică Gabriela Istrate, directoarea Liceului de Arte. Copiii de aici au adus Liceului sute de premii. Acum, directoarea este tristă, căci statul o obligă să "concedieze" 35 de copii din cei 635. Ministerul nu mai are bani să plătească şi pentru ei, căci sunt prea scumpi. "Dacă un copil de la o şcoală normală costă circa 2.000 de lei pe an să-l înveţi, unul care face muzică sau pictură e de câteva ori mai scump; costă 6.000 de lei pe an. Şi în ceea ce ne priveşte, acum nu avem altceva de făcut decât să încercăm să selectăm 35 de elevi dintre cei care nu au avut rezultate prea bune până acum. Şi e foarte greu", zice directoarea. Micuţa Izabela înţelege şi ea foarte bine ce se întâmplă, dar încă e departe de toate astea. Acum şi-a mai construit un vis: când se va face mare şi va avea casa ei, să-şi construiască un amfiteatru numai al său, cu scenă şi tot ce mai trebuie. Şi să cânte acolo de dimineaţa până noaptea.
Alina BADALAN TURCITU, Gandul, 24 mai 2010
