Acasa
Dupa 700 de ani, au venit din nou, s-au asezat toti la o masa, in jur de 400 de sasi. Georg, Anneliese, Hedda, Michael, Johann, vecinii si rudele lor, duminica la prinz mestecau piinea calda de acasa si o inghiteau cu ginduri cu tot. S-au intors din Germania ca sa mai stea citeva zile impreuna. Au fost la slujba de la biserica, de dimineata, apoi la cimitir. La prinz,cind s-au asezat la masa, barbatilor sasi nu li se zvintasera lacrimile din ochi.
„Sa ma iertati, rar veti vedea barbat plingind, dar si mai rar un sas lacrimind. Dar azi nu m-am mai putut retine”, se scuza cu demnitate sasul Dorner. „Vedeti casa de linga Primarie? E a mea. Va place?” Casa e in paragina. Un colt din acoperisul surii nu mai are tigle, vezi dincolo de zare prin el. Stau chiriasii Primariei acolo.
Ai lui Dorner au construit-o cu aproape 300 de ani in urma, ultima data au renovat-o cind el era inca acasa. Acum se uita cu minie la ea. Daca intoarce privirea pe partea cealalta a drumului, in piept il impunge alta durere. „Uitati-va la ea, o vedeti? Scoala, o vedeti? Acolo am invatat eu carte! Daca vin turistii si se uita la ea, ce zic, ce e aici, sintem in Irak, a fost razboi?? Ce se intimpla, oameni buni? Si voi ati plecat?”
Sa-ti creasca iarba la usa casei
A fost prima scoala din sat construita de familiile lor, cladire cu doua etaje si curte mare. Acum se uita cu orbitele găunoase spre piata centrala. E masiva si impunatoare, chiar si asa slutita cum e. Nu mai are nici un geam, nici o usa. Pasim printre buruienile si gunoaiele din curte.
Portile stau rupte, culcate la pamint. Lui Dorner i se mai alatura si alti frati sasi. Intra in curtea scolii si se opreste brusc. Sta cu picioarele in balarii si se uita spre mine ca spre toata lumea straina lui, dar cu care are o socoteala de incheiat: „E o vorba care zice sa nu-i urezi cuiva de rau altfel decit asa: Sa-i creasca iarba la usa casei! Nu stiu cine ne-a urat pe noi atit de tare!”
Michael Dorner a plecat cu 40 de ani in urma, si-a luat mama, cei doi copii mici si 76 de kilograme bagaj. Este tamplar de meserie si a trait bine din munca lui in sudul Germaniei. Acum isi vede prima data locul lasat in urma, mormintul tatalui si al rudelor.
Vecinii.
De un singur roman i-a fost dor in toti anii aceia. Cum a ajuns in Saschiz, a pornit spre cetate, a ocolit dealul si a iesit prin catunul romanilor pe la poarta casei ei. Norocul a facut sa o gaseasca la fereastra. Cornelia are acum 80 de ani. „Nu-i venea sa creada ca sint eu, a fost foarte surprinsa. S-a bucurat mult. Am lucrat opt ani impreuna la Gostat, eu eram tehnician si ea contabila. Am vrut sa o vad sa-mi iau ramas bun pentru totdeauna de la ea. Stiti, eu nu ma mai intorc niciodata...”
Anneliese nu are cheia. A rugat pe toata lumea sa-i faca rost de cheia de la casa ei. Dar e duminica la amiaza si tot i se spune ca persoana care locuieste acolo provizoriu nu este acasa. De douazeci de ani nu a mai intrat in casa ei parinteasca. Este profesoara de muzica, are ochii verzi, e frumoasa si vesela. Anneliese stie acum ce sa lase si ce sa pastreze din viata ei traita intre cele doua tari.
Pentru ultima oara
„Acolo am familia, prietenii, toti ai nostri sint acolo acum. Aici am amintirile. Ma consider o norocoasa ca am copilarit pe ulitele din Saschiz, pe dealuri. In primele nopti dupa ce am plecat de aici visam ca eram la iarba verde cu prieteii, cintam, dansam si faceam gratar dincolo de deal, in Saschiz.
Ceva din ce e aici nu mai este in Europa, sau cel putin in Germania. Nu mai este natura si nici caldura dintre oameni. Cind am ajuns noi acolo si am inceput sa ne cunoastem cu nemtii de acasa, ei se mirau cita prietenie este la noi. Spuneau ca nu au mai vazut atita fratie si caldura intre cunostinte. Noi aveam acest dar din tara noastra natala. Copiii nostri nu mai stiu traditiile si nici cum e sa cresti impreuna cu toti ceilalti copii din sat.
Dar sa va spun ceva ce n-am mai spus nimeni. Eu imi luasem ramas bun de la Saschiz. Cu multi ani in urma, am venit in Romania si am spus, gata, e ultima oara! Am spus asta in tacere. Dar cind a venit reprezentantul nostru acolo si a zis, haideti ca se organizeaza sarbatoare la Saschiz, sint 700 de ani de cind se cunoaste satul, eu nu am zis nimic. Nu vroiam sa vin. Dar baiatul meu cel mare, care are 21 de ani, a venit la mine si a spus: Mama, vreau sa vad de unde esti. Atunci am spus ca da, are dreptate, copilul meu are dreptul sa vina si sa vada de unde are radacina.”
Mama Anneliesei nu a vrut sa vina. A spus ca ar fi prea dureros pentru ea. Insuportabil. Familia lor are o istorie cruda in spate. Cu ei chiar s-a jucat cineva si a fost un joc sadic. Bunicul a luptat in razboi alaturi de nemti, a fost „o incurcatura de istorie”, spune Anneliese, „asa a fost si pentru romani”. Dar apoi a fost considerat dusman si i s-a interzis sa se intoarca in tara, la familie. Bunicul Anneliesei a avut voie sa vina doar dupa zece ani, sa-si vada familia, doar pentru trei zile, la Bucuresti. Mama ei nu-si vazuse tatal niciodata. L-a vazut trei zile.
Dupa 20 de ani barbatul a reusit sa se reintoarca acasa. A venit, a mai trait o vreme si a murit. L-au ingropat in cimitirul din Saschiz. Copiii au plecat imediat dupa aceea in Germania si au luat-o si pe bunica cu ei. Femeia a murit acolo si este inmormintata intr-un cimitir din sudul Germaniei. Din nou despartiti. Anneliese sta intre cele doua lumi, puternica si vie, cu sufletul ghemuit peste amintirile copilariei si multa experienta in a merge mai departe. Nu vrea sa se mai intoarca. Iar casa, dupa ce va primi cheia, o va vinde.
Doua case, doua tari
La Georg e bine. A renovat casa venind aici in fiecare concediu. E inca tinar, are masina si job bun, de electrician, in Germania. Vine de cite ori vrea. Fratele lui, mama, nu prea vin, dar el s-a hotarit. Considera asa: nemtii se dau mari ca au case de vacanta in Spania, Italia, Franta. „Eu le spun asa: am casa de vacanta in Romania! Si inca ce casa de vacanta! Vedeti, am renovat, mai am de lucru, dar e foarte bine acum. Nu o s-o vind niciodata, e casa mea. Am doua, nu? Doua case, doua tari” .
In bataia vintului se deschide scirtiind o poatra de lemn. Intre curtea lui Georg si curtea vecina, prin sopronul cu lemne, taiata din gard, poarta dintre cele doua case arata ce s-a intimplat. „Vecinul are grija si de casa mea”, spune Georg uitindu-se la poarta care se babangane ca o marturie, „el curata, pregateste tot, lemnele, strugurii, e ca si a lui. Vedeti ce grija a avut?”
Parca poti uita asa de usor 700 de ani
In biserica, un domn in virsta, imbracat in costum negru. In ochii lui albastri se zbat citeva lacrimi. Pastorul tine slujba ca altadata, fara sa aminteasca cumva ca o face la un eveniment aniversar. Sobru, a inceput sa citeasca din Evanghelie, ca si cum ieri saschizenii ar fi lucrat la cimp, si astazi s-au imbracat curat sa vina la biserica.
In timpul slujbei lacrimeaza tot mai multi barbati. La sfirsit, un timplar, reprezentantul lor in Germania, le vorbeste despre aniversare, despre renovarea bisericii si le spune bun venit acasa. Ei se ridica in picioare. Barbatul simte nevoia sa se explice. „Parca poti uita asa de usor 700 de ani?”
Primarul si viceprimarul - ultimul e sas si „autorul acestei fapte” -, asteapta sa vada concluzia. Se intorc sau nu se intorc sasii acasa? Au facut drum, au proiecte din bani europeni, fabricuta de gemuri inaugurata de Printul Charles, monumente renovate de UNESCO, acum vin? (Cit priveste scoala saseasca, ea este retrocedata bisericii evanghelice, Primaria nu poate sa investeasca in ea. Dar vor cauta o solutie...) Amindoi stau cam dezamagiti sub bradul din curtea bisericii. Nu vin.
Drama sasilor din Transilvania care au strabatut Europa la inceputul mileniului trecut si s-au asezat pe paminturile dintre dealuri ca sa fie scut in fata navalitorilor, pentru ca dupa citeva lovituri ale istoriei sa o porneasca inapoi, cu o sacosa in mina, este acum drama omului modern care-si cauta si el locul intr-o lume libera si zbuciumata.
Saschizul la 700 de ani
Potrivit documentelor istoriografice, Saschizul e menționat pentru prima data in anii 1308-1310. La anul 1419 figura ca oras cu mai multe bresle, dintre care cele mai vestite erau cele ale cizmarilor, tamplarilor, olarilor si zugravilor. Tot la acea vreme existau deja scoli, spital, baia comunala si judecatorie. In anul 1496 s-a ridicat Biserica evanghelica fortificata. Turnul bisericii seamana izbitor cu Turnul cu ceas din Cetatea Sighisoarei.
La aproximativ 1 km distanta de sat, sus pe culmea dealului, la peste 500 m inaltime, se inalta Cetatea saseasca. Construirea ei a inceput in secolul XIV. Zidurile inalte de 7-9 m si cele 6 turnuri aveau menirea sa apere populatia Saschizului si a satelor din jur in timp de razboi.
(reportaj de Ruxandra Hurezean - HotNews.ro)
„Sa ma iertati, rar veti vedea barbat plingind, dar si mai rar un sas lacrimind. Dar azi nu m-am mai putut retine”, se scuza cu demnitate sasul Dorner. „Vedeti casa de linga Primarie? E a mea. Va place?” Casa e in paragina. Un colt din acoperisul surii nu mai are tigle, vezi dincolo de zare prin el. Stau chiriasii Primariei acolo.
Ai lui Dorner au construit-o cu aproape 300 de ani in urma, ultima data au renovat-o cind el era inca acasa. Acum se uita cu minie la ea. Daca intoarce privirea pe partea cealalta a drumului, in piept il impunge alta durere. „Uitati-va la ea, o vedeti? Scoala, o vedeti? Acolo am invatat eu carte! Daca vin turistii si se uita la ea, ce zic, ce e aici, sintem in Irak, a fost razboi?? Ce se intimpla, oameni buni? Si voi ati plecat?”
Sa-ti creasca iarba la usa casei
A fost prima scoala din sat construita de familiile lor, cladire cu doua etaje si curte mare. Acum se uita cu orbitele găunoase spre piata centrala. E masiva si impunatoare, chiar si asa slutita cum e. Nu mai are nici un geam, nici o usa. Pasim printre buruienile si gunoaiele din curte.
Portile stau rupte, culcate la pamint. Lui Dorner i se mai alatura si alti frati sasi. Intra in curtea scolii si se opreste brusc. Sta cu picioarele in balarii si se uita spre mine ca spre toata lumea straina lui, dar cu care are o socoteala de incheiat: „E o vorba care zice sa nu-i urezi cuiva de rau altfel decit asa: Sa-i creasca iarba la usa casei! Nu stiu cine ne-a urat pe noi atit de tare!”
Michael Dorner a plecat cu 40 de ani in urma, si-a luat mama, cei doi copii mici si 76 de kilograme bagaj. Este tamplar de meserie si a trait bine din munca lui in sudul Germaniei. Acum isi vede prima data locul lasat in urma, mormintul tatalui si al rudelor.
Vecinii.
De un singur roman i-a fost dor in toti anii aceia. Cum a ajuns in Saschiz, a pornit spre cetate, a ocolit dealul si a iesit prin catunul romanilor pe la poarta casei ei. Norocul a facut sa o gaseasca la fereastra. Cornelia are acum 80 de ani. „Nu-i venea sa creada ca sint eu, a fost foarte surprinsa. S-a bucurat mult. Am lucrat opt ani impreuna la Gostat, eu eram tehnician si ea contabila. Am vrut sa o vad sa-mi iau ramas bun pentru totdeauna de la ea. Stiti, eu nu ma mai intorc niciodata...”
Anneliese nu are cheia. A rugat pe toata lumea sa-i faca rost de cheia de la casa ei. Dar e duminica la amiaza si tot i se spune ca persoana care locuieste acolo provizoriu nu este acasa. De douazeci de ani nu a mai intrat in casa ei parinteasca. Este profesoara de muzica, are ochii verzi, e frumoasa si vesela. Anneliese stie acum ce sa lase si ce sa pastreze din viata ei traita intre cele doua tari.
Pentru ultima oara
„Acolo am familia, prietenii, toti ai nostri sint acolo acum. Aici am amintirile. Ma consider o norocoasa ca am copilarit pe ulitele din Saschiz, pe dealuri. In primele nopti dupa ce am plecat de aici visam ca eram la iarba verde cu prieteii, cintam, dansam si faceam gratar dincolo de deal, in Saschiz.
Ceva din ce e aici nu mai este in Europa, sau cel putin in Germania. Nu mai este natura si nici caldura dintre oameni. Cind am ajuns noi acolo si am inceput sa ne cunoastem cu nemtii de acasa, ei se mirau cita prietenie este la noi. Spuneau ca nu au mai vazut atita fratie si caldura intre cunostinte. Noi aveam acest dar din tara noastra natala. Copiii nostri nu mai stiu traditiile si nici cum e sa cresti impreuna cu toti ceilalti copii din sat.
Dar sa va spun ceva ce n-am mai spus nimeni. Eu imi luasem ramas bun de la Saschiz. Cu multi ani in urma, am venit in Romania si am spus, gata, e ultima oara! Am spus asta in tacere. Dar cind a venit reprezentantul nostru acolo si a zis, haideti ca se organizeaza sarbatoare la Saschiz, sint 700 de ani de cind se cunoaste satul, eu nu am zis nimic. Nu vroiam sa vin. Dar baiatul meu cel mare, care are 21 de ani, a venit la mine si a spus: Mama, vreau sa vad de unde esti. Atunci am spus ca da, are dreptate, copilul meu are dreptul sa vina si sa vada de unde are radacina.”
Mama Anneliesei nu a vrut sa vina. A spus ca ar fi prea dureros pentru ea. Insuportabil. Familia lor are o istorie cruda in spate. Cu ei chiar s-a jucat cineva si a fost un joc sadic. Bunicul a luptat in razboi alaturi de nemti, a fost „o incurcatura de istorie”, spune Anneliese, „asa a fost si pentru romani”. Dar apoi a fost considerat dusman si i s-a interzis sa se intoarca in tara, la familie. Bunicul Anneliesei a avut voie sa vina doar dupa zece ani, sa-si vada familia, doar pentru trei zile, la Bucuresti. Mama ei nu-si vazuse tatal niciodata. L-a vazut trei zile.
Dupa 20 de ani barbatul a reusit sa se reintoarca acasa. A venit, a mai trait o vreme si a murit. L-au ingropat in cimitirul din Saschiz. Copiii au plecat imediat dupa aceea in Germania si au luat-o si pe bunica cu ei. Femeia a murit acolo si este inmormintata intr-un cimitir din sudul Germaniei. Din nou despartiti. Anneliese sta intre cele doua lumi, puternica si vie, cu sufletul ghemuit peste amintirile copilariei si multa experienta in a merge mai departe. Nu vrea sa se mai intoarca. Iar casa, dupa ce va primi cheia, o va vinde.
Doua case, doua tari
La Georg e bine. A renovat casa venind aici in fiecare concediu. E inca tinar, are masina si job bun, de electrician, in Germania. Vine de cite ori vrea. Fratele lui, mama, nu prea vin, dar el s-a hotarit. Considera asa: nemtii se dau mari ca au case de vacanta in Spania, Italia, Franta. „Eu le spun asa: am casa de vacanta in Romania! Si inca ce casa de vacanta! Vedeti, am renovat, mai am de lucru, dar e foarte bine acum. Nu o s-o vind niciodata, e casa mea. Am doua, nu? Doua case, doua tari” .
In bataia vintului se deschide scirtiind o poatra de lemn. Intre curtea lui Georg si curtea vecina, prin sopronul cu lemne, taiata din gard, poarta dintre cele doua case arata ce s-a intimplat. „Vecinul are grija si de casa mea”, spune Georg uitindu-se la poarta care se babangane ca o marturie, „el curata, pregateste tot, lemnele, strugurii, e ca si a lui. Vedeti ce grija a avut?”
Parca poti uita asa de usor 700 de ani
In biserica, un domn in virsta, imbracat in costum negru. In ochii lui albastri se zbat citeva lacrimi. Pastorul tine slujba ca altadata, fara sa aminteasca cumva ca o face la un eveniment aniversar. Sobru, a inceput sa citeasca din Evanghelie, ca si cum ieri saschizenii ar fi lucrat la cimp, si astazi s-au imbracat curat sa vina la biserica.
In timpul slujbei lacrimeaza tot mai multi barbati. La sfirsit, un timplar, reprezentantul lor in Germania, le vorbeste despre aniversare, despre renovarea bisericii si le spune bun venit acasa. Ei se ridica in picioare. Barbatul simte nevoia sa se explice. „Parca poti uita asa de usor 700 de ani?”
Primarul si viceprimarul - ultimul e sas si „autorul acestei fapte” -, asteapta sa vada concluzia. Se intorc sau nu se intorc sasii acasa? Au facut drum, au proiecte din bani europeni, fabricuta de gemuri inaugurata de Printul Charles, monumente renovate de UNESCO, acum vin? (Cit priveste scoala saseasca, ea este retrocedata bisericii evanghelice, Primaria nu poate sa investeasca in ea. Dar vor cauta o solutie...) Amindoi stau cam dezamagiti sub bradul din curtea bisericii. Nu vin.
Drama sasilor din Transilvania care au strabatut Europa la inceputul mileniului trecut si s-au asezat pe paminturile dintre dealuri ca sa fie scut in fata navalitorilor, pentru ca dupa citeva lovituri ale istoriei sa o porneasca inapoi, cu o sacosa in mina, este acum drama omului modern care-si cauta si el locul intr-o lume libera si zbuciumata.
Saschizul la 700 de ani
Potrivit documentelor istoriografice, Saschizul e menționat pentru prima data in anii 1308-1310. La anul 1419 figura ca oras cu mai multe bresle, dintre care cele mai vestite erau cele ale cizmarilor, tamplarilor, olarilor si zugravilor. Tot la acea vreme existau deja scoli, spital, baia comunala si judecatorie. In anul 1496 s-a ridicat Biserica evanghelica fortificata. Turnul bisericii seamana izbitor cu Turnul cu ceas din Cetatea Sighisoarei.
La aproximativ 1 km distanta de sat, sus pe culmea dealului, la peste 500 m inaltime, se inalta Cetatea saseasca. Construirea ei a inceput in secolul XIV. Zidurile inalte de 7-9 m si cele 6 turnuri aveau menirea sa apere populatia Saschizului si a satelor din jur in timp de razboi.
(reportaj de Ruxandra Hurezean - HotNews.ro)
